Reculul si mai exact controlul acestuia a fost cu certitudine un subiect care ne-a preocupat pe toti cei care am utilizat arme de foc in scop sportiv. Atat in contextul declansarii cat mai ales in cel al necesitatii de a readuce aparatele de ochire pe tinta pentru a plasa un al doilea foc (de “corectie” sau pur si simplu al doilea foc obligatoriu pe o tinta).
Unii autori, mai ales straini, au scris capitole intregi in carti de specialitate in privinta controlului reculului. Literatura in limba romana in acest sens nu este foarte bogata.
Celor care s-au preocupat cu teoria tirului dinamic sau tactic le vor fi familiare textele sau materialele video (caci pana la urma este vorba despre aplicatii mai curand decat despre teorii) unor autori ca Saul Kirsch, Matt Burket sau Jerry Miculek. Sau opiniile de pe blogurile celor carora rezultatele obtinute in concursuri internationale le dau credibilitate – nu-i voi putea enumera, nici macar pe majoritatea dintre ei, caci sunt prea multi.
Eu doresc sa abordez tematica dintr-un unghi usor diferit, al hardware-ului implicat: componentele pistolului a caror interactiune genereaza (impreuna cu munitia) reculul.
In opinia mea, reculul este rezultatul interactiunii urmatoarelor componente:
a. arcul recuperator – un arc mai “moale ” asigura mai putina rezistenta la miscarea mansonului. Acesta gliseaza mai usor iar rezultanta fortelor implicate ca urmare a initierii capsei tinde sa fie mai curand catre spate decat pe verticala. Evident un asemenea arc implica o uzura mai mare a materialelor mansonului si crosei (energia cu care acestea impacteaza fiind mai mare) precum si a “slide release” – ului si, implicit, riscuri privind functionarea. De aceea producatorii de pistoale tind sa le doteze cu arcuri de o tarie medie – superioara. “Slabirea” presupune utilizarea unui arc de o rezistenta mai redusa sau micsorarea numarului de spire. Evident ca orice modificare implica riscul pierderii garantiei oferite de producator.
Celor care sunt dispusi sa-si asume un asemenea risc nu le ramane decat sa experimenteze cu arcuri de diverse tarii.
b. masa pieselor aflate in miscare (mansonul, si, in cazul majoritatii pistoalelor semiautomate moderne teava, chiar daca miscarea acesteia pana la eliberarea inchiderii este de obicei scurta, de ordinul milimetrilor) precum si raportul dintre aceasta masa si masa totala a pistolului.
Cum masa “in miscare” ar trebui sa fie in mod ideal cat mai mica si sa reprezinte cat mai putin din masa totala a pistolului, sunt avantajate, in opinia mea, pistoalele din familia CZ 75 si clonele acestora din Elvetia, Italia, Israel etc. Daca analizam aceste pistoale, vom observa ca profilul mansonului este foarte putin inalt si masa acestuia este redusa. Chiar si in cadrul acestei nise exista diferente, clonele de tip Sphinx fiind avantajate de faptul ca mansonul acestora (si, deci masa “nemiscatoare”) este mai mare decat a pistolului pe care il copiaza – partial si datorita modalitatii de producere: prelucrare prin aschiere fata de turnare.
In acest punct constructiile de tip 1911 au un mic dezavantaj, dimensiunile mansonului si masa acestuia fiind (in raport de masa totala) ceva mai mari.
Exceptia de la aceasta “regula” o constituie unele pistoale cu crosa din polimer. Desi, conform teoriei de mai sus, acestea ar trebui sa fie clar dezavantajate caci, in recul masa mansonului din otel este mult mai mare decat a crosei din plastic, iata ca unele – ca de exemplu X-calibur sau MP-9 care, utilizand arcuri de tarii ceva mai reduse (vezi punctul a de mai sus) reusesc sa reduca impactul faptului ca masa “dinamica” este mare. Trebuie mentionat ca atat acesti doi producatori ca si altii si unii tuneri iau, la anumite modele masuri de reducere a masei mansonului, prin faptul ca “decupeaza” segmente mai mici sau mai mari din manson (scopul acestor masuri fiind in acelasi timp in legatura cu “port-uri” de compensare sau cu scop de a asigura o ventilatie mai buna tevii, ca sa nu mai vorbim de considerentele estetice).
c. fitting-ul pieselor: un manson care nu are nici un joc orizontal sau vertical, o teava care nu se misca de loc nici in gura nici la imbinarea dintre camera cartusului si manson (pe contur) sunt niste caracteristici de invidiat in epoca productiei de masa si a tolerantelor relativ mari. Totusi, aceste caracteristice presupun ca exista un grad relativ mare de frictiune intre diversele piese, care poate influenteze (desi, probabil, intr-un grad mai redus decat carateristicile mentionate la a si b mai sus) comportamentul in recul. O ungere corespunzatoare probabil ca va rezolva aceasta chestiune.
d. diametrul tevii: o teava de .355 au chiar .354 pe ghinturi respectiv un inceput mai “abrupt” al ghinturilor pot genera, in combinatie cu o munitie mai “grasuta” o rezistenta la inaintare a proiectilului mai mare si implicit o presiune mai mare “in instalatie” respectiv un timp mai indelungat pana cand proiectilul paraseste teava si aceasta scade. Evident ca vorbim tot de ordinul sutimilor de secunda, dar diferentele se pot face simtite si in recul.
Un rol in acest context il joaca si “pasul” ghinturilor. Un pas mai scurt (adica o distanta mai scurta, de obicei 7 sau 8 zoli, pe care ar trebui sa o parcurga proiectilul pentru a face o rotatie completa in jurul propriei axe – asa cum se intampla la pistoalele de productie europeana) presupune un “efort” mai mare al acestuia pana la parasirea tevii si un timp mai mare. Un pas mai lung (cum il au cu titlul de regula pistoalele americane, adica 14 pana la 16 zoli) este mai putin “tensionant” pentru sistem. Bineinteles ca vorbim aici de fenomene care pentru majoritatea utilizatorilor nu sunt perceptibile.
Evident ca aceste caracteristici pot avea si efecte pozitive: o teava mai ingusta din care proiectilul iese cu mai putine pierderi de gaze (si, eventual cu o viteza de rotatie mai mare) va genera utilizand aceeasi munitie un factor de putere (ca de exemplu cel in IPSC) mai mare. Acolo unde reincarcarea este permisa de lege, tragatorii pot experimenta: cu acelasi tip de proiectil pot pune usor mai putina pulbere si pot totusi realiza factorul minim (in cadrul diviziei productie acesta fiind 125). Iata cum un aspect care, cu munitie standard pare a crea un usor devantaj poate, in masura in care legea permite, sa fie transformat intr-un avantaj (caci mai putina pulbere presupune mai putina explozie si un recul potential mai mic).
Am dorit sa enumar cativa din factorii privind componentele unui pistol care, in opinia mea, pot avea influente asupra reculului astfel cum este el perceput de tragator. Evident ca vorbim aici si de un grad mare de subiectivitate, ca oriunde e vorba de perceptii.
Un tragator poate insa sa tina cont de acesti factori atunci cand isi alege pistolul sau cand si-l tuneaza ca sa i se potriveasca cat mai bine.
Sebastian Gutiu